1980, 29 noiembrie. Ziua neagră

...Eram copil,aveam 14 ani. Foarte des hoinăream cu diverşi prieteni prin oraş. Încercam să facem o înţelegere cu cei de la cinematograful Republica, din centrul vechi să mai vedem câte un film. Era pe înserat, nu ştiam cât este ceasul, timpul nu era atunci important pentru mine. A afla, atunci cât era ceasul nu era chiar simplu, trebuia să întrebi pe cineva. De multe ori de ruşine nu o mai făceai. Celor mai în etate mă adresam cu ,,sărumana", chiar şi acum mătuşilor şi unchilor mei le mai zic aşa.
Pe drumul către Maleia, pe lângă terasa şi restaurantul Minerul, treceau cu sirenele pornite maşini de salvare. Vechile IMS-uri. Mai apoi maşini ale miliţiei , cum era atunci. Nu ştiam ce se petrece. Dar ştiam că trebuia să ajung foarte repede acasă. Şi acum când aud o sirenă mă gândesc la mină, uneori sun la dispecer şi întreb dacă nu a avut loc vreun accident. Este ceva ce avem în sânge noi cei din Valea-Jiului.
            Când am ajuns acasă mama plângea. Lucra la staţia de compresoare de la puţul Est,şi pe schimbul, ei avusese loc explozia din subteran. Vecinul nostru Vlaicu Pamfil zis ,,tati" plecase la acţiunea de salvare. Tot aşa plecase încă un vecin din scara cealaltă. Soţiile lor erau la noi şi plângeau. Copii fiind, plângeau mamele plângeam şi noi. Informaţiile practic nu existau, totul era secret. La ştiri nu se prezenta absolut nimic. A fost o adevărata tragedie, mai aflam câte ceva când reuşea nea Pamfil să vină acasă. Povestea puţin,nu aveau voie să spună prea multe.
           După revoluţie am reuşit să aflu adevărul despre aceasta explozie. Marian Boboc a scris şi o carte, foarte bine documentată. Am făcut rost atunci după revoluţie de dosare ale securităţii care explicau cu exactitate tot ce se întâmplase în aceea zi la mina Livezeni. Este şocanta povestea supravieţuirii lui Valache Ion. Un om declarat mort , ţinut ascuns pentru câteva zile. Apoi trecut doar accidendat. Comuniştii au procedat astfel să nu fie depăşit numărul de 50 morţi pentru a nu fi obligaţi să declare doliu naţional. Nu numai cu el au procedat la fel, am mai avut un vecin Gligor.Care deşi era mort a fost dus la Bucureşti,iar apoi declarat la câteva zile decedat, tot din acelaşi motiv. Morţii nu trebuiau să depăşească cifra de 50. Doamne în ce lume am putut trăi? am să descriu doar puţin din ceea ce a trăit Valache Ion;,,mă aflam în cealaltă lume. Nu mă puteam mişca, apoi am început să am dureri în piept şi în tot corpul. Am auzit cum se apropiau salvatori de mine, nu puteam în schimb să reacţionez nicicum. Unul dintre ei a spus să treacă mai departe că nu mai există supravieţuitori. Ceva mi-a dat forţă să îl prind pe unul de picior şi să îi zic-nu mă lăsa nenea să mor aici". A fost salvat. Acum este pensionar
             În incinta minei Livezeni este ridicat un monument în memoria celor morţi atunci,in număr de 53. Iniţiativa a aparţinut lui Ionel Ciontu şi Sindicatului Liber E.M.Livezeni. Anual se comemorează victimele acelei explozii. Văd în fiecare an pe Oana Trofin (fostă Romanescu), pe dna Bosoi. Nu a lipsit niciodată tanti Rusu care vine din Moldova cu coliva. Când într-o zi nu o să o mai văd la mina Livezeni voi înţelege că o lume a luat sfârşit. Lumea în care iubirea dintre doi oameni dăinuia şi peste timp şi dincolo de viaţă. De câte ori o vedeam pe tanti Rusu la asta ma gândeam,la ziua în care nu vom mai putea trăi aceasta realitate.
             Mama îmi spunea mereu să fac în aşa fel încât să plec din Valea-Jiului. Am vrut să devin regizor. Să faci IATC-ul atunci era ceva costisitor. Nu ne-am permis. Mai apoi la revoluţie când aş fi putut totuşi să părăsec zona, m-am îndrăgostit.Tinereţea..